Nando Mario Varga: De ce ne e mai teamă de incertitudine decât de război

Ne-am obișnuit să ne temem de război. Sună paradoxal, dar frica de război a devenit, în timp, o frică ordonată. Are contur, are imagini, are explicații.

Știm ce înseamnă: fronturi, victime, distrugere, negocieri, tratate, reconstrucție. Războiul e groaznic, dar este inteligibil. Are un început, o desfășurare și, mai devreme sau mai târziu, un final.

Incertitudinea, în schimb, nu are margini. Nu are hartă. Nu are calendar. Și tocmai de aceea ne paralizează mai profund decât amenințarea armelor.

Omul suportă greu lipsa de sens. Poate trăi cu frica, dar nu cu golul. Poate îndura pericolul, dar nu absența reperelor. În război știi de cine să te temi. În incertitudine nu știi nici măcar ce întrebare să pui. Nu știi dacă mâine va fi mai rău sau doar diferit. Iar „diferit” sperie uneori mai tare decât „mai rău”.

Astăzi trăim într-o lume în care războaiele sunt anunțate, explicate, analizate în timp real, în timp ce viitorul personal al fiecăruia rămâne opac.

Joburi care dispar fără avertisment. Reguli care se schimbă peste noapte. Valori care ieri erau certe, iar azi sunt negociabile.

Nimeni nu ne spune clar ce urmează — și, mai grav, nimeni nu pare să știe.

De aceea, paradoxal, unii oameni preferă războiul incertitudinii.

Nu pentru că ar iubi violența, ci pentru că războiul aduce o formă brutală de claritate.

În război, liniile sunt trasate.

În incertitudine, totul e fluid, alunecos, revocabil.

Frica modernă nu mai este frica de moarte, ci frica de inutilitate. De irelevanță. De a nu mai conta. De a te trezi într-o lume care nu te mai recunoaște și în care nu mai recunoști nimic. Iar acest tip de frică nu explodează. Erodează. Te macină zilnic.

Politicienii știu asta. De aceea evită să vorbească onest despre viitor și preferă amenințări externe, crize controlabile, dușmani identificabili.

Incertitudinea nu poate fi vândută electoral.

Războiul, da. Chiar și ca spectru.

Poate că adevărata luptă a vremurilor noastre nu este între state, ci între om și haosul interior produs de lipsa de direcție. Poate că nu tancurile ne sperie cel mai tare, ci faptul că nu mai știm cine suntem într-o lume care se schimbă prea repede și fără explicații.

Războaiele se termină.

Incertitudinea, dacă nu e înfruntată, se instalează.

Iar o societate care trăiește permanent în incertitudine ajunge, mai devreme sau mai târziu, să accepte aproape orice doar pentru promisiunea — chiar falsă — a unei certitudini. (Nando Mario Varga, Lumea de azi)